Introducerea altor anestezice, a Cloroformului și ulterior și a Kelenului (clorura de etil) ca anestezice generale, este legată de numele lui Nicolae Turnescu (1819-1890). Medic secundar la Spitalul „Colțea” (1854) și apoi medic primar (1859), profesor la școala de chirurgie de la Mihai Vodă (1856) și profesor de Clinică Chirurgicală (1869-1884) la Facultatea de Medicină.

Ștefan (Etienne) Dumitrescu este cel care introduce premedicația cu morfină în anestezia cu cloroform, procedeu descris în teza sa din 1872 de la Facultatea de Medicină din Montpellier, și încă înaintea lui Claude Bernard care o recomandă în 1875.

T. Romano de la institutul lui Asaki face în 1892 aprecieri asupra unui cloroform fabricat de o firmă Radian și mai face și o analiză a accidentelor apărute în cursul anesteziilor cu cloroform. În 1894, F. Simionescu publică în „Spitalul” 60 de observații cu utilizarea cloroformului lui Radian; Chaput publică împreună cu C. Angelescu și Lenoble în 1895 în „Bulletin des Memoires de la societé de chirurgie” un articol intitulat „De l’anaesthesie par l‘ éther”. În 1897 C. Leonte publica în „Spitalul” o experiență personală cu 300 de anestezii cu ether cu 5 accidente, dar numai unul imputabil eterului. În anii 1900-1901 apar un număr de articole despre utilizarea clorurii de etil (Kelen) iscălite de: N.Popovici, C. Severeanu, I. Hristodorescu, în chirurgia adultului și Iacob în chirurgia pediatrică.

Clorura de etil (Kelenul) face obiectul unor studii ale lui Hristodorescu și Iacob (1901), precum și ale lui Severeanu. Și Thoma Ionescu este preocupat de anestezia generală și prezintă în jurul anului 1900 o statistică cu 2187 de bolnavi cu 3 decese. Cităm și o statistică menționată de Setlacec a Clinicii de Chirurgie de la „Colentina” din 1912 care menționează utilizarea anestezierii cu cloroform, locală cu cocaină, generală și locală cu Kelen, rahianestezia cu cocaină, singură și combinată cu anestezia generală, precum și 92 de cazuri în care nu s-a practicat nici un fel de anestezie. Anestezia cu eter și cloroform la copii este menționată în teza lui Becherescu din 1898 și Manasiean (1891).

Aparatura utilizată pentru administrarea anesteziilor era cea a epocii sub formă a diverse vaporizoare bazate practic fie pe modelul inhalatorului primar al lui Morton, dar și al unor sisteme utilizând insuflația realizată cu pere de cauciuc (Junker). Sunt citate utilizarea aparatelor Roth-Draeger (1906) și Wanscher de către Angelescu (1900). Desigur, administrarea pe compresă sau pe una din numeroasele modele de „măști” cu comprese (Esmarch, Juillard, Schimmelbusch, Yankauer, Kocher, etc.) era curentă. Aparatul Ombredanne introdus de autor în 1906 este foarte curând adoptat și în România. De asemenea, unele aparate mai complexe, cum ar fi acela al lui Sudeck-Schmidt-Draeger, este menționat de Setlacec ca fiind „utilizat de A.Pop și I.Totoianu (Cluj 1930) pe un număr de 1200 de anestezii cu N2O și eter, la bolnavi în vârstă de 8-70 de ani, cât și într-o gamă variată de intervenții”. Menționez că acest aparat este considerat în prezent a fi primul model cu circuit respirator închis. N2O constituie și subiectul tezei lui M. Giurgiu din 1930. La Brașov, D. Adler folosea pentru intervenții stomatologice un produs halogenat compus „cloretil-clormetil-brometil” administrat cu aparatul “Roland”.

Dintre anestezicele solubile menționam utilizarea „paraldehidei” de către I. Nitescu la Cluj (fost profesor de fiziologie la Fac. Med. București) (1930). „Paraldehida” și mai apoi „Cloral hidratul” (1936) au fost folosite ambele în preanestezie, sedare, iar ultima și pentru tratamentul tetanosului. Barbituricele sintetizate încă din 1903 de E. Fischer nu au putut fi utilizate în anestezie, fiind insolubile. Solubilizarea lor prin crearea primului barbituric hidro-solubil, „Pernoctonul” a deschis o nouă eră în anestezie prin utilizarea sa clinică de către Bumm (1927) și în același an de Dorin Dumitrescu, același care în 1927 se va ocupa de problemele de resuscitare cardiacă după sincope anestezice. „Avertina” (tribrom-etanolul) descoperită de Eichholz în 1917 și utilizată de O. Butzengeiger în 1926 o găsim utilizată de Amza Jianu și Al. Moruzi în 1930. Barbituricele cu acțiune scurtă „Evipan” introduse de Kilian și Weese (1932) sunt rapid adoptate și larg utilizate de Gh. Plăcințeanu la Iași și Totoianu la Cluj (1935) și în multe alte centre din țaraă. Asocierea cu o premedicație cu Pantopon sau Dilaudid-Scopolamin ‘Săvescu (1939) a fost apreciată ca fiind favorabilă.

Anestezia locală prin infiltrație introdusă de Schleich este utilizată mai ales după descoperirea, de către Einhorn, a unui anestezic mai puțin toxic, precum cocaina utilizată inițial, Novocaina (Procaina) în 1904. În 1909 Marta Trancu-Reiner prezintă anestezia locală cu Novocaină asociată cu Scopolamina iar N. Marinescu (1913) și S. Popescu (1938) fac cate o prezentare a locului anesteziei locale în chirurgie. Acest tip de anestezie a fost adoptat de un număr de chirurgi, mai ales pentru efectele sale puțin agresive și pentru faptul că asigura o evoluție postoperatorie mult mai lipsită de complicații. Aici trebuie citate experiențele lui Liviu Câmpeanu de la Brașov care efectua operații ample abdominale în anestezie locală după care mobiliza bolnavul direct de pe masa de operație. În cartea sa (1936) în care descrie metoda citează chiar cazul unui pilot care, imediat după o rezecție gastrică, a putut pilota avionul. Unele specialități chirurgicale, cum ar fi chirurgia toracică și neuro-chirurgia, nici nu s-au putut lipsi de ea până la introducerea metodelor moderne de anestezie. Astfel Prof. Cărpinișan, fondatorul chirurgiei toraco-pulmonare în România, a realizat primele pneumonectomii sub anestezie locală, tot așa și profesorii Bagdazar și Arseni, fondatorii neurochirurgiei au operat la început pe creier sub anestezie locală.

Anestezia locală de contact, care marchează, de fapt, prima utilizare locală a cocainei și, totodată, prima anestezie locală, introdusă de Koller în oftalmologie în 1884, este preluată de numeroși specialiști, mai ales oftalmologi și ORL-iști și s-a menținut în uz până cu câțiva ani în urmă.

Rahianestezia (anestezia spinală subarahnoidiană) a fost însă tehnica de anestezie care a cucerit chirurgia românească la numai câteva săptămâni de la introducerea să de către A. Bier (Kiel) în 1898. Severeanu, sub influența lui Tuffier, executa prima rahianestezie cu cocaina la 29 Dec. 1899. Este urmat repede de Thoma Ionescu, Bălăcescu, Poenaru-Caplescu și de Racoviceanu-Pitești în anul imediat următor (1900). Thoma Ionescu (1860-1926) este acela care, însă, dezvoltă metoda și îi dă o bază științifică și un câmp de utilizare larg. Meritul său major în acest domeniu a fost dezvoltarea și perfecționarea rahianesteziei, introducerea rahianesteziei pentru efectuarea de intervenții în oricare regiune a corpului uman, denumită de el rahianestezia generală, metodă care s-a putut dezvolta mai ales după introducerea Stovainei de C. Daniel (1907), Poenaru-Caplescu (1904) și E. Juvara (1909). Stovaina mai este utilizată și de I. Antoniu la Spitalul Militar din T. Severin (1907). Trebuie menționat faptul că Racoviceanu-Pitești este autorul care primul în literatură introduce morfina alături de cocaină în sacul dural la 7 ianuarie 1900. C. Angelescu are o serie de lucrări privind rahianestezia, cefaleea post-rahianestezică, hipotensiunea rahianestezică și anestezia cu noi substanțe: tropacocaină, tutocaină și pantocaină. Împreună cu Tzovaru prezintă în 1933 o statistică pe 120.000 de rahianestezii și analizează mortalitatea. E. Cristide (1932) prezintă corecția cu efedrină a hipotensiunii post-rahianestezice. O revedere a experienței cu rahianestezie este făcută de I. Făgărășanu în 1959 la Simpozionul de Anestezie Româno-Sovietic.

Anestezia peridurală inițiată accidental de J.L. Corning în 1885 a fost lungă vreme neutilizată, fiind eclipsată de apariția rahianesteziei, a carei tehnică era mult mai simplă și sigură. Se semnalează totuși unele încercări făcute de Sicard și Cathelain de injectare pe cale sacrată în canalul rahidian care sunt reluate abia în 1921 de Pages și apoi în 1923 de Dogliotti care fac injectare pe cale lombară și elaborează și tehnicile de reperare ale spațiului peridural. În România tehnica sub forma ei sacrată a fost utilizată și perfecționată de Aburel (1931) care este primul în literatură care introduce un cateter (de tip ureteral) paravertebral și face anestezia cu nupercaină a plexului lombo-sacrat. Sugerează și introducerea cateterului pe cale sacrată. În 1936, M. Seleanu susține teza de doctorat la Iași cu titlul „Anestezia peridurală segmentară”. Tehnica este preluată după anul 1950 de anesteziști și transformată în tehnică de rutină: S. Munteanu, G. Litarczek, I. Cristea (1963).

Metodele de anestezie practicate în secțiile chirurgicale erau atât anestezii de conducere, anestezie locală și anestezie spinală subarahnoidiană, cât și anestezii generale. Primul contact pe care l-am avut cu anestezia a fost în anul 1947 în Spitalul Panduri.

Referitor la rahianestezie trebuie menționat faptul că singura „corecție” utilizată era administrarea de cofeină și adrenalina odată cu anestezicul, care era novocaină 8% sau nupercaină 0,5%0 și că nu se utiliza nici un fel de perfuzie. Mai trebuie adăugat faptul că pregătirea preoperatorie prevedea o abstinență totală de la orice aport lichidian începând cu seara precedentă operației și un post alimentar în toată ziua precedentă. Administrarea de perfuzii în perioada peroperatorie nu era posibilă întrucât nu existau dispozitive practice de perfuzie. Injectarea de soluții în cantitate mai mare se făcea cu aparatul „Potain” un dispozitiv similar cu o sticlă de sifon în care se realiza o suprapresiune cu ajutorul unui sistem de „suflerie” (para de aparat de tensiune cuplată cu un mic balon de cauciuc servind ca balon de amortizare). Cu acest dispozitiv se făcea de obicei administrarea de soluții de ser fiziologic subcutanat și mai rar intravenos întrucât dispozitivul nesupravegheat putea provoca foarte ușor embolie gazoasă.

Anestezia generală intravenoasă cu barbituric se administra direct pe acul de puncție intravenoasă fapt care necesită adoptarea unei poziții foarte incomode pentru anestezist lângă masa de operație de obicei acoperit cu câmpurile de operație și neavând nici o posibilitate de control asupra bolnavului și mai ales asupra poziției capului și a căii respiratorii. Lipsa unui relaxant și acțiunea analgetică insuficientă a barbituricului chiar în doză mare necesita administrarea unor doze importante de obicei de 1.5-3 g/oră; în pofida unor astfel de doze bolnavii mișcau și nu de puține ori se pierdea accesul venos, făcând imposibilă reinjectarea, impunând o nouă puncție de multe ori imposibilă, ceea ce necesita administrarea de eter pentru terminarea intervenției. Evoluția postoperatorie a acestor bolnavi era deosebit de furtunoasă și de multe ori chiar gravă; cel mai frecvent apărea dilatația acută de stomac, dar nu rare erau ocaziile în care bolnavii dezvoltau o stare gravă de șoc cu evoluție mortală în decurs de câteva ore. În fața acestei stări reanimarea postoperatorie consta, de obicei, din administrarea aproape standard de 60 ml sol. glucoză 33% și 60 ml sol.NaCl 10%. Mulți bolnavi necesitau evacuare gastrică care se făcea cu tubul Faucher. Analgezia se făcea de obicei cu morfină, dar era indicată cu multe reticențe, mai ales din cauza părerii că ar cauza pareză digestivă! Rehidratarea orală postoperatorie nu putea fi reluată decât după amendarea parezei digestive și atunci se făcea cu „ceai neindulcit” justificat de ideea că zaharul ar favoriza fermentația și, deci, ar induce prin alt mecanism starea de balonare.

A. Metode și medicație utilizate în această perioadă. În anestezia generală predominantă a devenit administrarea amestecului de eter+oxigen adiționat uneori și cu N2O. Acesta din urmă provenea numai din import, așa că nu se putea utiliza de rutină. Primele intubații au fost executate în anestezie cu eter+O2 indusă pe mască, relaxantele cu acțiune pe placa neuro-musculară le-am văzut prima dată în februrie 1952 în clinica de la Panduri sub forma produsului „Intocostrin” o formă încă titrată în unități a d-tubocurarinei.

În București în aceeași perioadă se executaseră primele anestezii cu intubație la Spitalul „Gerota” al MAI de către Dr. Berdicevschi, intubația fiind însă executată de specialistul în ORL pe deget în anestezie locală. Aparatul utilizat a fost „Spiropulsatorul-AGA”. Aceasta este poate prima anestezie în care s-a utilizat respirația controlată în timpul anesteziei. După circa 1 lună de stagiu ORL revenind în clinica chirurgicală am putut să execut prima intubație traheală și prima anestezie prin intubație. Era în seara zilei de 3 martie 1951. Am făcut inducția cu eter pe masca și după atingerea gradului de anestezie chirurgicală (III/2) am executat intubația cu laringoscopul introducând o sondă Gueddel-Waters (sonde de calibru traheal dar de factura urologica confecționate din mătase tresată și lăcuite) fară balonaș. Etanșarea am realizat-o parțial prin mesarea faringelui.

Tot din 1952 am avut la dispoziție „Decametoniul” sintetizat la catedra de farmacologie de prof. Teitel, un relaxant depolarizant care oferea condiții foarte bune de intubație, dar la reinjectare genera bloc dual sau prin desenzitizare, forme de bloc greu reversibile și cu care am avut probleme dificile. De abia în 1954 am obținut D-Tubocurarina în fiole de 30 mg. și ulterior și Flaxedil (galamina) și Myorelaxin (succinilcolina). Ca barbituric aveam în primii ani numai Evipan (hexobarbital) și apoi am primit produsul francez Nesdonal și similarul ceh Narcamon (pentiobarbital); ca analgezic am început să utilizăm pe scară largă Dolantin, Mialgin (pethidina) sau Sintalgon Mecodin (metadona) și după 1955 și Palfium. Ca tehnica curentă era mai departe utilizat atât eterul în O2 după inducție cu evipan și succinilcolina sau gallamina. De abia după 1953-54 am început să utilizăm anestezii de tip intravenos suplimentate cu N2O. O modă deosebită au avut-o tehnicile de anestezie facilitată prin premedicație cu petidina+prometazină (fenergan-romergan), sau potențializată cu amestecurile Laborit M1 (petidina+dietazina) sau M2 (petidina+prometazina+clorpromazină) sau pethidina+levomepromazina. Acestea din urmă nu puteau fi administrate cu eter.

Se poate spune că în toată perioada din anii 50 și până în prezent, am dispus, cu lipsurile determinate de o aprovizionare în salturi, specifică economiei planificate de atunci, de o medicație suficientă pentru executarea unor anestezii corecte și sigure, fapt care reiese din lucrările prezentate la simpozioanele anuale ale societății de anestezie. Mai mult s-au putut chiar introduce metode originale cum a fost cea a rahianesteziei cu pethidină (un compus opiaceu sintetic cu acțiune anestezică locală tip), introdus în practica mondială de Dr. N. Mircea de la Spitalul „Colțea”.

B. Aparatura era reprezentată de câteva aparate americane venite ca donație: în afară de Forregger-ul Texas de la Spitalul „Colțea”, un model similar mai mare se află la clinica de ftiziologie de la Caritas și un Forreger Midgett la Spitalul Panduri. La Spitalul MAI (Gerota) există un aparat AGA cu spiropulsator, primul aparat cu ventilator mecanic din literatură conceput înainte de război. Trebuie să menționez neapărat eforturile făcute și la noi în țară de Dr. L. Bejan de la Timișoara și de Dr. E. Cosma împreună cu Ing. Negru de la Cluj care au construit câte un model de aparat de anestezie prezentând și unele aspecte de inovație dar și deficiente care le făceau nefuncționale. Prima serie de aparate importate în număr mai mare au fost aparate de fabricație cehoslovaca „Chirana N-3” care în scurt timp au devenit aparatele standard ale anilor 50. Un alt model de aparat construit de Chirana pe principiul aparatelor britanice „Oxford-Vaporiser” a fost aparatul DK (Demel-Keszler) un sistem deschis având 2 vaporizoare (pentru eter și trilen) și posibilitatea de a executa respirația asistată sau controlată cu ajutorul unui burduf și a unei valve autoocluzive originale. Au fost importate și un număr limitat de aparate „Draeger” repartizate mai ales în clinicile universitare.

Începând cu anii 60 au început să fie produse aparate de anestezie și în țară de concepție proprie. În construcția lor au avut un rol atât anesteziști (G.Litarczek, R. Simionescu), cât și ingineri (A. Manof, R. Gruia) de la IITM (Întreprinderea de industrie tehnico-medicală). Fără să fie foarte finisate și având o fiabilitate mai redusă decât cele produse de firmele consacrate, aceste aparate, celebrele NC-3 și NC-4 au dotat în număr relativ mare spitalele românești. Unele din ele au fost și dotate cu ventilatoare mecanice importate. În jurul anului 1980 au început să fie produse în tara și ventilatoare mecanice AVA-1.

Ca aparate de protezare respiratorie se dispunea de un număr restrâns de aparate de resuscitare respiratorie miniera fabricate de „Chirana” după un model „Pulmotor-Draeger” din timpul războiului. După 1955 sunt importate pentru clinicile de boli contagioase și pentru cele de chirurgie toracică primele aparate de fabricație suedeză „Engstroem 150”.

Ca prioritate ar trebui citat faptul că un cetățean de pe teritoriul României „Rudolph Eisenmenger” a fost inventatorul unui aparat de ventilație artificială de tip „cuirasa” (1903)

Primele monitoare cu care am lucrat au fost monitorul de ECG cu ecran catodic „METO” pe care l-am utilizat la primele intervenții pe cord în 1953. În 1957 am primit primul poligraf german „Schwarzer” care permitea înregistrarea pe hârtie a ECG, EEG, Unda pletismografică a pulsului, Presiunea sângerândă prin puncție sau cateterizare vasculară. Acest monitor ne-a servit la urmărirea bolnavilor operați sub hipotermie mai mult de 10 ani.

Că defibrilator am utilizat pe perioada de la „Colțea” un aparat generând curent alternativ, construit de Dr. Bradu Fotiade. Ulterior Spitalul „Fundeni” ca și alte clinici din țară au fost utilate cu aparatură modernă de anestezie care împreună cu cele produse intern la ITM (Întreprinderea de tehnică medicală) au acoperit în mare necesarul. Aparatura de monitorizare ca și defibrilatoarele au rămas însă o problemă nerezolvată până în 1989 și chiar și după această dată reper. Totuși și în acest domeniu au existat aporturi originale: aparatul portativ de anestezie al Dr. R. Simionescu și aparatul de ventilație peranestezică AVA-1, Aparatul de ventilație cu jet ale Prof. G. Litarczek și Ing. R. Gruia.

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ANESTEZIC

Începe cu primul curs de perfecționare organizat în cadrul IPSMF (Institutul pentru specializarea și perfecționarea Medicilor și Farmaciștilor) de către Prof. Theodor Burghele. La acest curs care a avut loc în anul 1951 în lunile Aprilie și Mai. Am participat în calitate de cursant printre colegi numărându-se Dr. Leonida Bejan (Timișoara), Dr. E. Cosma (Cluj), Dr. Chirileanu (Cluj), Dr. Zorel Flipescu (București), Dr. N.Tudose (București), Dr M. Bleahu (Brașov) și alții. Dintre aceștia ulterior unii s-au dedicat integral acestei noi specialități.

Din anul următor cursul este preluat de Prof. Hortolomei și se vă desfășura la spitalul „Colțea”. Până în anul 1959 când se înființează primul curs de specializare de 1 an, cursul de perfecționare de 2 luni s-a ținut regulat, având o participare de în jur de 10 cursanți pe serie de 2 ori pe an. Absolvenții acestui curs de specializare au alcătuit prima generație de anesteziști care au introdus metodele anesteziologiei moderne în secțiile de chirurgie din țară. La acest proces a mai contribuit o măsură pe care a luat-o Dr. Voinea Marinescu care a mijlocit numirea Dr. Simon Halevi în 1954 în clinica chirurgicală „Colțea” cu sarcina precisă de a-și apropria anesteziologia și de a călători cel puțin 1/2 din timpul sau de lucru în provincie pentru a ajuta la instruirea pe teren a unor noi anesteziști. Dr. S. Halevi a avut ulterior o evoluție frumoasă atât în clinică, cât și în SUA, unde a plecat în 1963 și unde devine profesor. Cursul de perfecționare de anestezie era ținut în majoritate de cadrele clinicii încadrate pe linie de învățământ, printre conferențiari numărându-se Dr. Setlacec, Dr.C ostache Dimitriu și alții. Cu toate că nu eram încadrat în învățământ profesorul m-a cooptat la tinerea cursurilor și evident mai ales la demonstrațiile practice. În 1957 fiind numit asistent în cadrul IPSFM (care peste un an va fi incorporat în IMF devenind FPSMF), rolul meu în desfășurarea cursului a crescut.

Dintre absolvenții acestui curs cei mai mulți s-au dedicat integral specialității și au constituit baza specialității în București și în țară: Dr. D. Motomancea (Ploiești), Dr. E. Ciopala (Brâncovenesc), Dr. Dragu Popescu (Spitalul Cantacuzino), Dr. E. Panaitescu (Spitalul Grivița), Dr. Nour (Iași), Dr. N. Tudose (Spitalul Colentina), Dr. E. Kesztenbaum (Tg. Mureș), Dr. A. Tica (Craiova), Dr. E. Popa (Spitalul CFR Witting), Dr. Botez (Spitalul CFR2), Dr. Pompiliu Popescu (Spitalul Militar Central), Dr. Cionoiu (Spitalul Dr. Carol Davila), Dr.Constantinescu (Spitalul Gr. Alexandrescu), Dr. Gh.Teju (Spitalul Caritas), Dr. Stern Aurel (Caritas actualmente Aachen), Dr. Șerban (Diki) Munteanu (Spitalul de Urgență Floreasca) și C. Puișor-Ionescu (Spitalul de Urgență Floreasca), Dr. Balaban (Spitalul de Chirurgie Plastică) care s-a preocupat înainte de a fi anestezist de problemele de transfuziologie la spitalul „Filantropia” unde încă din 1928 N. Gheorghiu și V. Th. Ionescu s-au preocupat și au inițiat conservarea sângelui la maternitatea acestui spital. Independent, în provincie se dezvoltă primele nuclee cu preocupări de anestezie la început în centrele universitare: Dr. Tănăsescu, Dr. A. Untura (Iași), Dr. T. Leitersdorfer (Cluj), Dr. T. Kallo (Tg.Mureș) și apoi și în alte orașe: Dr. Al. Dobjanski (Oradea), Dr. M. Bleahu (Brașov). La ora actuală mulți dintre aceștia au decedat sau sunt pensionați.

Învățământul de anestezie, continuator al celui înființat în 1951, a rămas fixat pe învățământul de specializare și perfecționare. Cursul teoretic dura un an, iar cursurile de perfecționare 6 săptămâni. Cursurile de perfecționare au fost ținute fie la catedră, fie în deplasare în diverse centre medicale din țară. Până în anul 1993, au absolvit cursul de specializare în clinică mai mult de 600 de medici și un număr egal au absolvit cursurile de perfecționare. În acea perioadă în țară erau în jur de 1000 de anesteziști. Din 1988, învățământul de anestezie se introduce la UMF București și la studenți.

Al doilea pas important se produce pe linie de învățământ în 1957 când, ca un corolar al noii legislații sanitare intrate în vigoare, se înființează secundariatul de 3 ani în forma în care a ființat până în 1993 și odată cu el și cursurile de specializare în anul 1959. Astfel, la 1 ianuarie 1959, începe primul curs de specializare în Anestezie-Reanimare, curs la care au participat în București următorii colegi: Dr. Ion Cristea, Dr. Gabriela Berdan (Fartatescu), Dr. Radu Simionescu, Dr. N. Lupescu, Dr. Tanciu, Dr. Ion Tufeanu, Dr. Aurelia Marinescu (Bălan), Dr. I. Novac, Dr. Iordache. Același tip de curs a fost deschis și în centrele universitare de la Cluj, Tg. Mureș și Iași. În cadrul Clinicii de Chirurgie Cardio-Casculară de la Târgu Mureș, învățământul anestezic a fost condus între 1972-1974 de Conf. Dr. T. Bandila. Aceste centre au produs și ele un număr important de specialiști pe țoată durata funcționării lor până în anul 1975, când centrul din București rămâne pentru o perioadă singurul centru de învățământ de anestezie.

Trebuie a fi menționat și faptul că în această perioadă au început să apară și preocupări de sub specializare în anestezia specifică subspecialităților chirurgicale, în special în clinicile de Ginecologie-Obstetrică (Dr. Anca Dumitrescu), Neurochirurgie (Dr. Aurelia Gonțea), Ortopedie, Chirurgie pediatrică (Dr. G. Constantinescu).

Rămânea și afirmarea pe plan academic. Aceasta a venit în 1975 când, după moartea în 1974 a Prof. V. Marinescu Clinica de chirurgie de la „Fundeni”, a fost scindată, printr-o hotărâre a rectoratului IMF București sub conducerea Prof. Anastasatu, în 3 unități: Clinica Chirurgie generala (Prof. Dan Setlacec), Clinica Chirurgie Cardio-Vasculară (Prof. I. Pop D. Popa) și Clinica ATI (Conf. G. Litarczek). În 1979 conducătorul clinicii primește titlul de profesor. Din acel moment și comisiile de concurs sunt prezidate de un anestezist.

Odată cu transformarea în 1978 a Institutului Medico-Militar din București în Facultatea de Medicina Militară pe lângă alte catedre cu profil medico-militar, s-a înființat și catedra de „Anestezie și terapie intensivă în campanie”, condusă de conf. Dr. T. Bandila până în 1987, când s-a desființat.

Începând cu anul 1991 încep să fie înființate catedre de anestezie la alte universități unde șefi de secție cu merite deosebite științifice și organizatorice ajung conferențiari și apoi profesori: La Cluj Prof. I. Acalovschi și Prof. E. Cardan, la Târgu Mureș Prof. M. Chiorean, la Craiova Prof. F. Purcaru, la Timișoara Prof. A. Mogoseanu, la Iași Conf. I. Stratan și Conf. Gh. Dorobat și mai recent la Oradea Prof. L. Szegedi. Catedra de la Spitalul „Fundeni” din București intră după pensionarea Prof. Litarczek în anul 1993 sub conducerea Prof. D. Tulbure. UMF București mai înființează încă 2 catedre de anestezie la Spitalul Universitar, Conf. F. Costandache și la Spitalul Militar Central, Prof. Dr. S. Marinescu. Trebuie menționate aici contribuțiile importante pe care Clinica din Tg. Mureș prin Prof. M. Chiorean și Dr. R. Arafat le-a adus în domeniul organizării medicinei de urgență, a înființării specialității de Medicină de Urgență și a Societății de Medicină de Urgență și Catastrofe. În acest fel, specialitatea ATI intră în rândul celorlalte specialități medicale, oferind specialiștilor săi oportunități egale cu ale celorlalți specialiști.

În anul 1996 o comisie formată din Prof. Dr. Dag Lundberg (din partea Academiei Europene de Anesteziologie), Prof. Dr. R. Purshke (din partea Bordului de Anestezie UEMS) și Prof. Dr. G.Litarczek (din partea SRATI) a acreditat Catedra ATI a UMF Cluj-Napoca ca centru de educație în anesteziologie de nivel european. În baza acestui statut, Catedra ATI, UMF Cluj-Napoca a fost nominalizată să organizeze examenul pentru Diploma de Anestezist european (Partea I-a) care se desfășoară anual. În 2001 Catedra ATI a UMF Cluj-Napoca a fost desemnată de către CNCSIS și Ministerul Educației, „Centru de Excelență de Cercetare în Anestezie-Terapie Intensivă”. În 2002 Federația Mondială a Societăților de Anesteziologie înființează la Cluj un centru educațional pentru anesteziștii din Republica Moldova: 5 anesteziști o perioadă de 6 luni, anual. Centrul este finanțat de WFSA și a funcționat în anii 2002 și 2003 cu perspectiva de a-și continua activitatea în viitor.

Un pas important în specialitatea noastră s-a făcut în anul 1957 când aceasta a fost recunoscută ca SPECIALITATE INDEPENDENTĂ. Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că Dr.Voinea Marinescu care cunoștea din proprie experiență importanta anestezistului era atunci ministrul sănătății. Trebuie să menționez că această recunoaștere s-a făcut în fața unei opoziții destul de active din partea unor membri ai corpului chirurgical.

Putem spune că primii 10 ani de existență a anesteziologiei au constituit o perioadă de punere a bazelor teoretice, practice și organizatorice ale noii specialități. În perioada următoare, specialitatea a trebuit să se dezvolte în primul rând numeric pentru a acoperi nevoile mereu în creștere ale practicii chirurgicale, din ce în ce mai mulți chirurgi au adoptat noua metodologie. Aceste nevoi, neacoperite integral nici în prezent, au fost satisfăcute, cel puțin parțial, prin activitatea centrelor de învățământ din București, Cluj, Iași și Tg. Mureș. Ministerul Sănătății a alocat anual un mare număr de locuri, în jur de 30-50, specialității de „Anestezie-Reanimare” cum era denumită inițial specialitatea. În acest fel în decurs de câțiva ani spitalele clinice, județene, municipale și orășenești au primit în secțiile lor de chirurgie și câte unul sau uneori chiar mai mulți anesteziști. Aceștia au fost la început axați mai ales pe introducerea noilor metode de anestezie generală și s-au preocupat mai puțin de cea de conducere. De altfel, nici nu puteau acoperi întreaga activitate chirurgicală fiind numeric prea puțini. Organizatoric, ministerul sănătății a căutat să creeze nuclee cu mai mulți anesteziști mai ales în spitalele clinice și județene, creând premisele înființării secțiilor de anestezie.

În ceea ce privește publicistica în domeniu, în anul 1956 apar primele 2 monografii: „Anestezia prin Inhalație” scrisă de Dr. Zorel Filipescu împreună cu Dr.Leonida Bejan și „Anestezia-Probleme teoretice și practice” scrisă de Acad. N. Hortolomei, Dr.V. Marinescu, Dr. Setlacec și Dr. G. Litarczek.

În anul 1959 are loc prima manifestare științifică de profil „Simpozionul Româno-Sovietic” de anestezie în cadrul ARLUS (Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu URSS) care a reunit pentru prima dată mulți dintre specialiștii de profil din țară și reprezentanți din URSS împreună cu chirurgii cu care lucrau. Volumul publicat cu această ocazie de Academia RPR demonstrează nivelul la care ajunsese anesteziologia românească după primii 10 ani de evoluție modernă.

În final vreau să menționez faptul că anestesiologia s-a putut dezvolta în țara noastră numai datorită faptului că vârfurile chirurgiei românești au înțeles imperativul momentului și au susținut puternic dezvoltarea acestui sector al medicinii românești. Dintre acești chirurgi, în afară de Prof. N. Hortolomei, trebuie menționați cu recunoștință din partea noastră, a anesteziștilor, și: Prof. Th. Burghele Prof. I. Juvara, Prof. C. Cărpinișan, Prof. P.Sârbu, Prof. D. Alessandrescu, Prof. C. Arseni, și Prof. I.Turai, Prof. D. Setlacec, precum și alții printre care: Prof. Buțureanu și Prof. Chpail (Iași), Prof. Mureșan (Timișoara), Prof. Z. Păpai (Tg. Mureș), Prof. A. Nana (Cluj), Dr. Z. Criszar (Oradea), Dr. Gherasim (Brașov), Dr. V. Ulmet (Sibiu), Dr. Andreoiu (Ploiești), Dr. B. Georgescu (Târgoviște), Dr. Gh. Popovici (Bacău), Dr. Andriu (Suceava). Grație acestor pionieri și chirurgilor susținători ai noii specialități, anesteziologia s-a putut dezvolta și a ajuns să fie privită azi nu numai ca o specialitate necesară, dar să fie și deosebit de respectată.

TERAPIA INTENSIVĂ

Metodele terapiei intensive s-au dezvoltat la început mai ales în domeniul chirurgical, plecând de la îngrijirea postoperatorie a bolnavilor cu evoluție gravă sau complicată sau a urgențelor medico-chirurgicale. S-a dezvoltat și s-a perfecționat problema reechilibrării hidro-electrolitice prin introducerea de sisteme de perfuzie, la început confecționate manual din tuburi de cauciuc și sticlă, sterilizate la autoclav, și soluții electrolitice, de asemenea produse artizanal în farmaciile spitalelor. Pe cale industrială, acestea însă nu au fost introduse decât după anul 1973 când se înființează, în București, primele linii de producție de perfuzoare și saci de plastic.

Problema insuficienței pulmonare și a protezării respiratorii, problemă de bază în TI, s-a dezvoltat foarte lent și nesatisfăcător, mai ales din lipsa de aparatură adecvată care, trebuind să fie importată, nu își găsea loc în planul de import al MS decât foarte parcimonios. Din această cauză și conceptul despre această terapie s-a dezvoltat greșit, ea fiind privită ca o metodă de aplicat numai bolnavilor terminali și fiind urmată oricum de decesul bolnavului. Numai unele centre, în special universitare, dotate cu aparatură necesară, au putut face unele progrese în acest domeniu. Aparatele importate au fost Respiratorul Francez Pesty-Richard (RPR), respiratoare „Bird Mk7” și unele modele Daeger sau Engstroem, aparate cu care nu se putea face decât respirație controlată. Atunci când pe plan mondial au apărut aparate controlate electronic și informatizate (după anii 1975), importurile MS erau reduse la un minim așa că numai foarte puține astfel de aparate au pătruns în țară.

Problema monitorizării a avut și ea aceeași soartă din aceleași cauze, așa că ultimul deceniu al secolului a prins majoritatea secțiilor de TI înființate din 1972 cu o dotare aproape inexistentă, iar pe anesteziști cu o mare lipsă de experiență în ceea ce se cheamă terapia intensivă.

Un domeniu care aparține comun specialităților de ATI și nefrologie este cel al insuficienței renale și al epurației extrarenale. Aci trebuie remarcată în primul rand cartea Prof. Th. Burghele “Rinichiul de Soc” (1956) tradusă și în limba franceza „Le rein des Etats de Chocq” și teza și apoi cartea Prof E. Proca (1957) “Insuficiența renală acută”. Aceste cărți demonstrează că problema era foarte bine cunoscută și descrisă, cartea prof. Burghele având o prioritate mondială. Primele centre de hemodializă au fost înființate în 1959 în mai multe spitale din țară: București la Spitalul Panduri (E. Proca), și Urgență Floreasca (Z. Filipescu), Iași (V. Nour), Cluj (Manasia) și Timișoara. Aceste centre au fost destinate în special tratamentului insuficienței renale acute. Ulterior au fost înființate și centre nefrologice pentru tratamentul insuficienței renale cronice. Hemoperfuzia ca metodă de epurare în insuficiență hepatică și intoxicația cu barbiturice a fost utilizată începând cu 1968 (?) în Spitalul „Elias” (Litarczek) și Spitalul de Urgență Floreasca (Z. Filipescu). Hemofiltrarea este introdusă din 1999 la Spitalul „Fundeni” (D.Tulbure).

Problema hematologiei transfuzionale, strâns legată de problematica TI atât practic, cât și organizatoric (punctele de transfuzie din spitale fac parte din secțiile ATI), a fost dezvoltată începând chiar de la sfârșitul anilor 40 de către Prof. C. T. Nicolau, Dr. E. Popescu, Dr. V. Kondi.

În fata unei opoziții care, paradoxal, nu provenea numai din rândurile chirurgilor, în fine în 1972 prin insistențele ministrului de atunci Acad. Prof. Burghele, este emis ordinul MS care prevedea ÎNFIINȚAREA SECȚIILOR ATI. Aceasta a însemnat afirmarea definitivă a specialității atât pe plan profesional, cât și organizatoric. În profilul acestor secții a fost inclusă și activitatea de transfuzie (punctul de transfuzie). De menționat că în Spitalul Militar Central București se înființase încă din 1966 prima secție de terapie intensivă prin ordinul ministrului Forțelor Armate din acea vreme.

Înființarea acestora a fost o problemă foarte dificilă din cauza opoziției unora dintre cadrele chirurgicale care doreau să mențină anestezia ca subunitate a secțiilor de chirurgie. O problema nouă a trebuit să fie rezolvată atunci când pe plan mondial a apărut o specialitate cu totul nouă, „Terapia Intensivă”. Aceasta are și ea o data precisă de naștere și anume anul 1952, când la Copenhaga, în plină epidemie de poliomielită cu forme respiratorii grave ce produceau o mortalitate de peste 75-80%, prof. Lassen, prof. de boli infecțioase, cheamă la o colaborare, pentru rezolvarea problemei, pe anestezistul Ibsen. Acesta rezolvă problema trachotomizând bolnavii și conectându-i la un sistem respirator anestezic de tip Waters cu ajutorul căruia i-a putut ventila evitând concomitent și aspirația de secreții buco-faringiene. Mortalitatea a scăzut drastic sub 20%. Anestezia a fost prin aceasta legată nu numai de activitatea în sălile de operație ci, prin metodologia ei specifică, în prima fază ventilația mecanică, a putut contribui la tratarea eficace a unor cazuri de gravitate extremă. Au luat ființă la început așa numitele saloane de ventilație artificială care ulterior s-au transformat în saloane de terapie intensivă la nivelul multor centre medicale europene, saloane în care erau concentrate atât tehnica, cât și personalul necesar unei supravegheri și a unui tratament continuu și intensiv al bolnavilor gravi. Terapia intensivă a fost de la început legată de anestezie, așa că și în țara noastră s-a manifestat tendința de a se crea unități funcționale care să asigure atât anestezie operatorie, cât și îngrijirea bolnavilor gravi. În acest fel, s-a născut conceptul redefinirii specialității din Anestezie-Reanimare în Anestezie-Terapie-Intensivă și înființarea concomitentă a secțiilor independente de ATI (Anestezie-Terapie-Intensivă). În fapt, acest lucru necesită un ordin al MS, ordin aprobat la nivel de guvern și concretizat în apariția modului de organizare și funcționare în documentele specifice ale MS (Cartea verde sau albastră care conținea regulamentul de funcționare al unităților sanitare și atribuțiile personalului sanitar). Elaborarea ordinului conținând capitolele privind noile secții a durat aproape 5 ani (1967-1972) și a necesitat un efort susținut de elaborare și aprobare a textului și de convingere a conducerii ministerului. La acest efort am luat parte un număr de anesteziști bucureșteni (Litarczek, Filipescu, Ciopala, Simionescu) și am avut norocul să fim susținuți de unele cadre din MS și chiar miniștrii Moga, Enachescu și, mai ales Burghele.

În anul 1958, Dr. Zorel Filipescu se întoarce după un stagiu în Franța și după absolvirea cursului de specializare de la Paris și, cu ajutorul direct al Prof. Turai care era ministru adjunct al sănătății, pune bazele terapiei intensive în urgență, înființează primul salon de „Reanimare”, iar pe linie științifică înființează în 1958 Cercul de Anestezie Reanimare care devine, după un an, secție a Societății De Chirurgie. Trebuie să adăugăm la aceasta transformarea secției ATI a Societății de Chirurgie în SOCIETATE DE ATI în 1973, primul ei președinte fiind Dr. Zorel Filipescu, iar vicepreședinți G. Litarczek și S. Crivda. Secretar al Societății a fost ales Dr. Radu Simionescu. Aceasta societate începe organizarea simpozioanelor de ATI care s-au ținut fără întrerupere anual din 1974 până în prezent. Primul simpozion s-a ținut la Pitești în luna mai și a avut de la început și o participare internațională. Următoarele simpozioane s-au ținut în diverse orașe ale țării și au fost toate precedate de un curs de perfecționare cu lectori internaționali. De altfel, de la început relațiile societății ATI pe plan internațional au fost structurate prin aderarea la Federația Mondială a Societăților de Anestezie, ceea ce a permis un schimb de vizite și participări reciproce la diverse simpozioane și congrese. În 1976, s-a ținut la București primul Congres National al Societății care s-a bucurat de o largă participare internă și internațională. Următoarele simpozioane se țin în fiecare luna mai în diverse orașe.

Președintele Societății Române de ATI, Dr. Z. Filipescu este ales pe o perioadă de 4 ani (1980-1984) ca vicepreședinte al Federației Mondiale a Societăților de Anestezie. Următorii președinți au fost în ordine: Prof. G. Litarczek (1991-1993), Prof. I. Acalovschi (1994-1998), Prof. A. Mogoșeanu (1998-2000), Prof. D. Tulbure (2000).

Din această societate se desprind după 1989 alte societăți pentru anumite subspecialități: Societatea Pentru Terapia Durerii, Președinte Dr. L. Sandu, Societatea de Anestezie Pediatrică, președinte Dr. Măria Stirbu-Teianu, apoi Dr. R. Tăbăcaru, Societatea de Anestezie Loco-Regională, Președinte Conf. F. Costandache, Societatea Română de Nutriție Enterală și Parenterală, Președinte Dr. Ioana Grințescu.

Secretari ai societății au fost: Dr. R. Simionescu 1974-1998; Prof. Dr. Șerban Marinescu (1998-2003); Dr. D. Corneci (2003). Funcția de trezorier a fost îndeplinită de dr. E. Jianu (1974-1998) și dr. M. Davidescu (1998).

Înființarea în anul 1979 a „Academiei Europene de Anestezie” găsește 3 anesteziști români ca membri fondatori ai acesteia: Dr. Zorel Filipescu, Prof. G. Litarczek și Dr. Radu Simionescu.

Societatea Română de ATI a putut să aibă propria sa publicație „Jurnalul SRATI” de abia în anul 1994 când, după alegerea ca redactor al revistei în 1993 a Dr. R. Simionescu, s-a putut începe publicarea. Concomitent, Dr. Z. Filipescu împreună cu Dr. D. Tulbure inițiază în cadrul Asociației Medicale Române apariția unei a două reviste „Revista Română de Anestezie și Terapie Intensivă”, al cărei secretar de redacție este Dr. Daniela Filipescu cu o primă apariție din 1994.

Publicațiile în domeniu se înmulțesc prin numeroase contribuții la tratatele clasice de medicină internă și chirurgie, precum și cu numeroase monografii cu tematică atât de anestezie, cât și de terapie intensivă. Dintre autori cităm, fără să fim exhaustivi: I. Acalovschi, E. Cardan, M. Chiorean, M. Ciobanu, I. Cristea, S. Crivda, I. Curelaru, Gh. Dorobat, Z. Filipescu, G. Litarczek, N. Mircea, A. Mogoșeanu, Dora Petrilă, F. Purcaru, R. Simionescu, S. Marinescu, L. Szegedi, D. Tulbure.

În anul 1995 Dr. R. Simionescu înființează în cadrul „Uniunii Europene de Învățământ în Anesteziologie” (FEEA) „Fundația Română de Învățământ Anestezic” care ține cicluri quincvenale de cursuri internaționale de perfecționare începând cu anul 1995. Și aceste cursuri se țin în diverse orașe ale tarii și în București. Cursurile sunt publicate în suplimente ale Jurnalului SRATI. Un prim ciclu a fost încheiat în Aprilie 2000.

Participarea românească la Congresele Societății Europene de Anestezie (ESA), prezentă încă de la constituirea Societății Europene, a fost constantă și în continuă creștere, numărul membrilor atingând acum 6 ani, necesarul obținerii unui loc în Consiliu (ocupat timp de două mandate a câte 2 ani fiecare de Prof. Dr. D. Tulbure, apoi de d-na Dr. Ioana Grințescu). Dacă în 2002 au fost 110 membri activi ESA, în 2003 numărul acestora a crescut la 170, România ajungând pe locul 6 în Europa.

În prezent specialitatea face parte integrantă din viață medicala românească și își aduce integral contribuția la progresul altor specialități, în special al chirurgiei, având contribuții importante la performanțele chirurgicale.